Despre substantiv

Substantivul

1. Substantivul este partea de vorbire care denumeşte obiecte. Prin obiecte în sens larg înţelegem: fiinţe (iepure, urs), lucruri (carte, masă), plante (salcie, trandafir), fenomene (vânt, furtună), acţiuni (mişcare, invazie), relaţii (posesie, dependenţă), stări (bucurie, tristeţe), însuşiri (bunătate, frumuseţe) etc.

2. Substantivele sunt cuvinte flexibile. Ele se declină, adică îşi schimbă forma după număr (singular, plural), caz (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ şi vocativ) şi determinare (substantiv determinat hotărât şi substantiv determinat nehotărât). Astfel, sistemul flexionar al substantivului include:

● forma-tip (pentru majoritatea substantivelor este forma de nominativ–acuzativ, singular nearticulat; substantivul cu această formă este înregistrat în dicţionare);

● formele flexionare care servesc la exprimarea categoriilor de număr, caz, determinare. Numărul maxim de forme pe care ar putea să le aibă un substantiv este de 18. În realitate, numărul lor este mult mai mic. Cauzele pot fi atât de ordin formal (multe dintre formele flexionare ale substantivului coincid, sunt omonime), cât şi de ordin semantic (un număr mare de substantive sunt defective; ele nu pot exprima anumite categorii gramaticale din cauza semnificaţiei lor; de cele mai multe ori, substantivele sunt defective de număr, fiind lipsite de posibilitatea de a marca opoziţia singular/ plural: curaj (numai la sg.), miere (numai la sg.), vapori (numai la pl.), Prut (numai la sg.), Alpi (numai la pl.).

3. Toate substantivele se împart în trei clase flexionare numite genuri: masculin (un băiat, un munte), 

    feminin (o fată, o floare), 

    neutru (un televizor, un teatru).

4. În propoziţie, substantivul îndeplineşte funcţiile sintactice de subiect, atribut, nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement direct, complement indirect şi complement circumstanţial.

5. Substantivul se identifică, de obicei, cu ajutorul întrebărilor: cine este acesta /aceasta? ; ce este acesta /aceasta?

Clasificarea lexico-gramaticală a substantivelor

1. După înţeles şi după anumite trăsături lexico-gramaticale, substantivele se împart în:

● substantive comune care denumesc obiecte făcând parte dintr-o clasă de obiecte de acelaşi fel (om, urs, munte, stejar, casă, punteetc.), substanţe, materii (carne, ceară, petrol, ulei), noţiuni abstracte (înţelegere, linişte, pace, toleranţă). Substantivele comune pot denumi atât clasa în ansamblul ei, cât şi fiecare element al ei. Să se compare: Elevul este o persoană care învaţă la şcoală. (aici elevul = toţi elevii, orice elev) şi Elevul a întârziat la ore. (unde elevul = unul dintre elevi, un anumit elev).

● substantive proprii care denumesc anumite obiecte spre a le deosebi de altele din aceeaşi categorie sau de acelaşi fel: Ion, Sadoveanu, Marte, Orhei, Siret etc.

Distincţia substantiv comun/substantiv propriu este importantă pentru ortografierea substantivelor. Substantivele comune se scriu cu iniţială minusculă (fecior, munte, ţară). Substantivele proprii se scriu cu iniţială majusculă (Radu, Carpaţi, Italia).

2. La rândul lor, substantivele comune pot fi de două feluri:

● substantive concrete. Sunt cuvintele care denumesc fiinţe sau lucruri, adică entităţi ce au o existenţă reală şi pe care le putem percepe cu ajutorul organelor de simţ: cocoş, elev, arbore, masă, piatră, şcoală etc.;

● substantive abstracte. Sunt cuvintele care denumesc obiecte ale gândirii, adică noţiuni ce pot fi concepute numai cu ajutorul raţiunii: blândeţe, claritate, dreptate, frumuseţe, inteligenţă, înţelepciune, sinceritate, libertate etc.

Unele substantive pot fi concrete cu un sens şi abstracte cu alt sens: intrare 1. (abstract; numai la sg.) Acţiunea de a intra. Intrarea trenului în gară. 2. (concret; sg. / pl.) Loc pe unde se intră. Te aştept la intrare. Casa are două intrări.

3. După formă, se disting:

● substantive simple. Structura acestor substantive conţine o singură temă: casă, masă, floare, întrebare, nuc, stepă etc.

● substantive compuse. Acestea sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte, rădăcini ori teme: câine-lup, untdelemn, drum-de-fier, scrumbie-de-Dunăre, argint-viu, bună-credinţă, bunăstare, bunăvoinţă, floarea-soarelui, târâie-brâu, gură-cască, nu-mă-uita, Câmpulung, Sfarmă-Piatră etc.

Clasificarea flexionară a substantivelor. Genul

1. Substantivele sunt de trei genuri: substantive masculine, substantive feminine şi substantive neutre. Fiecare substantiv poate face parte doar dintr-o singură clasă flexionară. Acelaşi substantiv nu poate varia după gen. El este fie masculin, fie feminin, fie neutru.

2. Funcţiile genului. Genul substantivelor reprezintă, în primul rând, o caracteristică formală. Genul este important pentru declinarea substantivului, pentru acordul lui cu determinanţii săi de tip adjectival şi pentru substituirea lui prin pronume.

3. Terminaţiile substantivelor după genuri. La forma de nominativ-acuzativ singular nearticulat, substantivele celor trei genuri au următoarele terminaţii:

● substantivele masculine: consoană (nuc, lup), -u (codru, leu), -e(frate, rege), -i (tei, unchi), -ă (tată);

● substantivele feminine: -ă (casă, ţară), -e (mare, floare), -a(basma, nuia), -ea (lalea, stea), -i (zi);

● substantivele neutre: consoană (mal, vânt), -u (lucru, fluviu), -i(grai, unghi), -e (nume).

Genul substantivelor este indicat în dicţionare. El poate fi identificat şi cu ajutorul perechilor de numerale sau de adjective demonstrative:

● pentru substantivele masculine: un – doi / acest – aceşti (elev – elevi);

● pentru substantivele feminine: o – două / această – aceste (carte – cărţi);

● pentru substantivele neutre: un – două / acest – aceste (caiet – caiete).

4. Genul şi semnificaţia substantivului. La o parte din substantivele animate se poate constata o anumită corelaţie între genul lor gramatical şi sexul fiinţei desemnate. Din acest punct de vedere, se disting următoarele clase de substantive:

● substantive cu genul motivat. La aceste substantive între genul lor şi sexul fiinţei există o corespondenţă. Ele exprimă distincţia dintre cele două sexe cu ajutorul unor perechi de cuvinte care se pot caracteriza prin:

a) rădăcini diferite: cocoş – găină, armăsar – iapă, băiat – fată, unchi – mătuşă;

b) sufixe diferite: leu – leoaică, croitor – croitoreasă, curcă – curcan, broască – broscoi;

● substantive cu genul nemotivat. Din această categorie fac parte toate substantivele inanimate: munte – s. m., şosea – s. f., telefon– s. n. Genul unor asemenea substantive nu are nicio legătură cu semnificaţia lor. Nu putem, de exemplu, explica, din punct de vedere semantic, de ce cuvântul perete este un substantiv masculin, iar masăeste de genul feminin.

În această clasă intră şi o parte din substantivele animate. Acestea denumesc, printr-o singură formă, fiinţele de ambele sexe. După genul lor gramatical ele pot fi:

a) masculine: elefant, şoarece, ţânţar, viezure, ministru, inginer;

b) feminine: albină, balenă, furnică, veveriţă, cunoştinţă, rudă, victimă.

Categoriile gramaticale. Numărul

 1. Substantivele au două numere: singularul şi pluralul. La singular, substantivul denumeşte un singur obiect (stejar, mare, drum), iar la plural, denumeşte mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect (stejari, mări, drumuri).

2. După capacitatea lor de a exprima opoziţia de număr, substantivele se împart în următoarele clase:

● substantive care au ambele forme de număr (denumesc obiecte ce pot fi numărate): fecior – feciori, ţară – ţări, oraş – oraşe;

● substantive defective de număr. La rândul lor, ele pot fi de două feluri:

a) substantive care au numai forma de singular (singularia tantum): dreptate, studenţime, sânge, Dacia etc.

b) substantivele care au numai forma de plural (pluralia tantum): aplauze, tăieţei, ochelari, Filipine etc.

 Formarea pluralului

3. Principalul mijloc de exprimare a opoziţiei de număr la substantive sunt desinenţele. Procedeele prin care variază desinenţele de număr la substantive sunt:

a) adăugarea desinenţei de plural la forma de singular a substantivului: lup – lup-i, zi – zi-le;

b) înlocuirea desinenţei de singular prin desinenţa de plural:arbitr-u – arbitr-i, cas-ă – cas-e, lum-e – lum-i;

c) suprimarea desinenţei de singular: femei-e – femei, bai-e – băi.

4. După capacitatea lor de a diferenţia singularul de plural cu ajutorul desinenţelor, substantivele se împart în două subclase: 

a) substantive variabile (cu două desinenţe de număr: bărbat – bărbaţi, inimă – inimi); 

b) substantive invariabile (cu o formă unică pentru ambele numere: pui, arici, luntre).

5. Substantivele variabile au următoarele perechi de desinenţe:

 Substantivele masculine

-Ø / -i          elev – elevi, prieten – prieteni

-u / -i     codru – codri, fiu – fii

-e / -i     munte – munţi, peşte – peşti

-ă / -i        popă – popi, tată – taţi

            Substantivele feminine

-ă / -e        fereastră – ferestre, frunză –frunze

-ă / -i          creangă – crengi, ţară – ţări

-ă / -uri       blană – blănuri, iarbă – ierburi

-e / -i          carte – cărţi, poveste – poveşti

-e / -Ø        cheie – chei, femeie – femei

-e / -uri         mătase – mătăsuri, sare – săruri

-a / -le       măsea – măsele, stea – stele

-a / -ele       nuia – nuiele, saia – saiele

-Ø / -le       basma – basmale, mahala – mahalale

-ică / -ele        floricică – floricele, surcică – surcele

            Substantivele neutre

-Ø / -uri       mal – maluri, trunchi – trunchiuri

-Ø / -e        creion – creioane, teatru – teatre

-u / -uri        cadou – cadouri, lucru – lucruri

-u / -e        exemplu – exemple, muzeu – muzee

-u / -i          deceniu – decenii, fluviu – fluvii

-u / -ie               brâu – brâie, curcubeu – curcubeie

Notă. Câteva substantive au o formă de plural neregulată: om – oameni (m.), soră – surori (f.), noră – nurori (f.), cap – capete (n.), ou – ouă (n.).

6. Substantivele invariabile au o formă unică pentru ambele numere: un pui – doi pui, un licurici – doi licurici.

Dintre cele mai frecvente substantive invariabile pot fi menţionate următoarele:

● substantive masculine: ardei, broscoi, cotei, crai, gutui, holtei, lămâi, pui, tei, trifoi, usturoi, arici, cârpaci, genunchi, licurici, muşchi, ochi, puşti, rinichi, unchi etc.

● substantive feminine: carapace, cicatrice, elice, iesle, luntre, tranşee etc.

● substantive neutre: apendice, nume, pântece, prenume, pronume, spate etc.

Din această categorie mai fac parte:

● substantivele masculine formate cu ajutorul sufixului -oi: broscoi, cioroi, lupoi, vulpoi etc.

● substantivele feminine nume de persoană formate prin derivare de la verbe cu ajutorul sufixului -toare: dansatoare, învăţătoare, vizitatoare, vânzătoare etc.

Substantivele defective de număr

7. Spre deosebire de substantivele invariabile, care admit opoziţia de număr, deşi păstrează aceeaşi formă pentru cele două numere, substantivele defective de număr nu pot exprima opoziţia dată din cauza sensului lor lexical: cele mai multe dintre ele numesc obiecte care nu pot fi numărate.

Denumind obiecte nenumerabile, substantivele date au o singură formă de număr (de singular sau de plural) fiind, respectiv, singularia tantum sau pluralia tantum.

● Sunt singularia tantum şi deci au numai formă de singular următoarele clase de substantive: substantivele abstracte(dreptate, cinste, sete), substantivele colective (negustorime, studenţime, ostăşime), numele de materie (aluminiu, aur, brumă, smoală), unele substantivele proprii (Atena, Franţa, Prutul) şi substantivele unice (lună, soare).

● Sunt pluralia tantum având numai forma de plural următoarele specii de substantive: unele substantive abstracte (moravuri, tratative), unele substantive nume de materie (câlţi, icre, vapori), numele unor obiecte perechi (ochelari, catalige), numele unor colectivităţi, ansambluri de obiecte (anale, rechizite), unele substantive proprii (Alpi, Cordilieri).